Cred că în viaţa fiecăruia vine un moment în care nu ştie pe ce drum să o apuce, către ce să se îndrepte, incotro să se uite sau către ce să spere. În aceste momente de sinceritate maximă ale eului cu sinele se întâmplă ceva minunat (nu ştiu dacă e valabil pentru toţi): revelaţia unui nou început, unui nou drum, unei noi speranţe. Acesta este momentul când trăirea interioară atinge cote maxime, când gândurile ascunse capătă viaţă, când are loc o reactualizare a propriei persoane.
Uneori vrem foarte mult, alterori vrem foarte puţin, de cele mai multe ori ne este greu să găsim mijlocul.
Uneori ţintim prea sus, alteori ne mulţumim cu prea puţin, dar nu reuşim să găsim echilibrul.
Uneori iubim, alteori urâm, dar aproape niciodată nu atingem acea stare de înţelegere deplină a celuilalt.
Uneori sperăm, alteori uităm să mai credem, dar continuăm să tânjim....la ce? la ceea ce poate nu vom avea niciodată, pentru că aproape întodeauna uităm să aruncăm o privire, fie ea şi fugară, chiar în jurul nostru....
Oamenii simpli nu-si pun astfel de probleme, de aceea cei mai multi dintre ei sunt fericiti.
RăspundețiȘtergerePe de o parte iti dau dreptate. Dar stii cum e...fiecare cauta si gaseste un alt tip de fericire. Uneori vrem mai mult, alteori mai putin. Fericirea poate atinge perfectiunea atunci cand gasim "acel" echilibru. Din pacate, unii dintre noi nu il gasim niciodata, sau e posibil sa il gasim, dar sa nu ne dam seama la timp de asta. Totul pare uneori un cerc vicios...
RăspundețiȘtergere